După violență (15)

Am plecat dimineață direct cu avocata și asta a fost ok, pentru că altfel aș fi plecat cu cel puțin 2 ore înainte ca să mă ascund prin Judecătorie. Oricum am ajuns cu 30 de minute mai devreme și ne-am pierdut pe niște holuri. Când a intrat așa mare și impunător, mi-am adus aminte că nimeni nu-l uită după ce l-a văzut o dată.

M-a văzut și mi-a făcut semn că vrea să-mi vorbească. Am dat din cap că nu. Noroc că stăteam pe o băncuță și nu se observa tremurul picioarelor. Avocata a stat numai lângă mine și a încercat să mă potolească. La câteva minute după asta am observat un prieten de-al lui lângă o coloană. Apoi altul fâțâindu-se pe acolo. Apoi altul. Erau 4 prieteni de-ai lui numai în holul judecătoriei. M-a luat panica, am început să mă uit după camere de luat vederi, mă uitam la jandarmii ăia grași ca fi-mea și un pic mai înalți ca ea, căutam din ochi ieșiri și scări pe care aș putea s-o zbughesc în caz de nevoie. Cred că pulsul meu e stat undeva peste 200 în timpul ăsta. Prietenii se mai șușoteau cu el sau stăteau cu nasul în telefoane.

Înainte să intrăm în sală l-a luat cu leșin. Prietenii lui i-au dat apă și au chemat salvarea, a venit un echipaj de vreo 3 inși destul de repede. Nu-mi venea să cred. Mă scurgeam din picioare, trebuia să intrăm în sală, el era cu 4 prieteni în timp ce eu eram singură și tot lui îi era rău!!!

M-a întrebat avocata mea și avocatul lui din oficiu dacă are probleme de sănătate. Zic:

– N-are nici pe dracu, cred că vrea să vadă ce tensiune are.

Tremuram ca varga. Mă uitam cu coada ochiului la actele pregătite de avocată și am observat că am o hârtie pe care era scris Loredana în loc de Florentina. Hmm. I-am spus. Ea tot încerca să mă liniștească, o să fie ok, n-are ăla curaj să facă nimic, alea-alea. O ascultam, dădeam din cap că am înțeles, căutam scăpare în jur, iar inima îmi bubuia în tâmple de zici că-și făcuse loc acolo.

Dacă a auzit că îi e rău pârâtului, judecătoarea a luat alt caz. Muream pe picioare că nici nu mai aveam unde să stau și m-aș fi făcut una cu peretele ăla de lemn ca să pot sta dreaptă.

– Te rog frumos, potolește-te. Tâmpitul ăsta cheamă salvarea că îi vine rău și tu mori aici?! Stai liniștită, fii bărbată!

– Nu pot.

– De ce?

– Că nu mă cheamă Zoe. Mă cheamă Loredana mai nou.

A izbucnit în râs și m-a certat cu indulgență că îmi arde de poante în condițiile în care genunchii mei erau ca mămăliga fierbinte. M-a luat pe la etaj, să nu mai văd circul bestiei.

În instanță a fost scurt pe doi ce voiam eu: ordin de protecție pentru mine și fata mea pentru că este violent conform altor dosare neterminate și a pumnilor pe care mi i-am luat în timp ce urla că sunt obligată să fiu o familie cu el și cu fata mea majoră.

La el n-a mai fost scurt pe doi. A zis că are 2 martori, unul din ei nu știu din ce motive a renunțat între timp.

Celălalt nu. A fost întrebat ce știe, nu știa nimic. A fost întrebat de ce a venit ca martor.

– Păi… că m-a rugat pârâtul.

– Ca să declari ce? Nu știa, o dădea prin porumb.

– Ce fel de om e inculpatul?

– Sportiv, băiat bun.

– Și reclamanta?

– E o fire calmă…

Era un soi de pasărea pe limba ei piere, că n-a înțeles nimeni de ce a venit ca martor.

La final, dacă are pârâtul ceva de adăugat.

– Păi că noi ne știm de 23 de ani și tot încercăm să fim împreună, dar n-am reușit pentru că mă-sa e sonată și nu era de acord, și nici tac-su, că adevărul este că uitați-vă și dvs cum arăt, dar să știți că noi n-am renunțat niciodată la ideea de a fi împreună…

– Scurtați povestea, vă rog.

Aici s-a fâstâcit, n-a mai știut să zică decât că da, m-a bătut, dar că l-am provocat eu și că nici n-are sens un ordin de protecție, că oricum el nu mai vorbește cu mine de 2 săptămâni (de fapt nu mai vorbesc eu cu el!)

A rămas în pronunțare. Adică se decide dacă ordin sau nu,  undeva până miercurea viitoare.

Eu, disperată către avocată:

– Cum dracu plec?!

– Stați liniștită, mergeți cu mine, vă las undeva pe drum…

M-a luat pe alte holuri, spre altă ieșire, poate mă liniștesc. S-a oprit la un tonomat de-ăla de brezăi crănțănicioase.

-Vreți o apă, un suc?…

– NIMIC. Dacă găsiți vreun pachet de țigări pe acolo, da….

Erau mai bine de 3 ore de stat cu mațele și sufletul la gură.

Când am ieșit cu ea afară, i-a văzut câțiva metri mai încolo, în dreapta clădirii pe el și prietenii lui.

– Hai la stânga!

Am mers alături de ea, îmi spunea că mergem împreună până nu știu unde, că ….

Am mai făcut o dată stânga și am văzut un taxi liber pe cheiul Dâmboviței.

– Eu mă arunc în ăsta, la revedere, mulțumesc mult!

În timp ce țipam la ea alergam deja către taxi, am deschis repede ușa, m-am aruncat culcat pe bancheta din spate și am bălmăjit către om:

– Încuiați ușile!

– Doamnă, vă e rău?

– Nu, sunt urmărită!

– De poliție?

– Nu, de un dobitoc și 4 prieteni de-ai lui.

Omul a închis cuminte ușile și a încercat să mă calmeze:

– Stați liniștită, nu văd pe nimeni. Unde vă duc?

– La Unirii.

– Doamnă, suntem la Unirii.

– Bine, mergeți înainte!

– Unde înainte?

Habar n-aveam. Cred că i-am zis vreo 3 bulevarde până m-am hotărât la o instituție publică aglomerată. În timpul ăsta am sunat la centru să se asigure că avocata e ok, iar taximetristul a luat-o numai prin aglomerație și pe unde erau echipaje de poliție, așa cum îmi doream eu. Mă întreba dacă știu vreo mașină cu numărul nu știu care, ceva ce i se părea și lui suspect.

L-am rugat să mă lase lângă un liceu de unde am văzut că ieșeau copiii de la școală.

-Sănătate, doamnă, aveți grijă de dumneavoastră, nu vreau să vă văd la știri!

M-am băgat printre liceeni, apoi m-am scurs printre ziduri. Am intrat într-un magazin unde am cerut un pachet de țigări.

– Doamnă, sunteți bine?

– Nu, sunt urmărită de o bestie. Lăsați-mă să respir un pic

– Stați liniștită! Of, că nu le mai pune dracului brățări o dată, să îi monitorizeze ca pe jigodii.

– Mda, ar fi minunat….numai că nici nu cred că s-ar găsi brățări pe măsura bestiei ăsteia, că nici cătușele nu-l încap, atât e de animal!

A râs.

Când am ajuns la adăpost m-am umflat de plâns.

Și am mulțumit cerului că sunt la adăpost.