După violență (15)

By | 2018-02-23

Am plecat dimineață direct cu avocata și asta a fost ok, pentru că altfel aș fi plecat cu cel puțin 2 ore înainte ca să mă ascund prin Judecătorie. Oricum am ajuns cu 30 de minute mai devreme și ne-am pierdut pe niște holuri. Când a intrat așa mare și impunător, mi-am adus aminte că nimeni nu-l uită după ce l-a văzut o dată.

M-a văzut și mi-a făcut semn că vrea să-mi vorbească. Am dat din cap că nu. Noroc că stăteam pe o băncuță și nu se observa tremurul picioarelor. Avocata a stat numai lângă mine și a încercat să mă potolească. La câteva minute după asta am observat un prieten de-al lui lângă o coloană. Apoi altul fâțâindu-se pe acolo. Apoi altul. Erau 4 prieteni de-ai lui numai în holul judecătoriei. M-a luat panica, am început să mă uit după camere de luat vederi, mă uitam la jandarmii ăia grași ca fi-mea și un pic mai înalți ca ea, căutam din ochi ieșiri și scări pe care aș putea s-o zbughesc în caz de nevoie. Cred că pulsul meu e stat undeva peste 200 în timpul ăsta. Prietenii se mai șușoteau cu el sau stăteau cu nasul în telefoane.

Înainte să intrăm în sală l-a luat cu leșin. Prietenii lui i-au dat apă și au chemat salvarea, a venit un echipaj de vreo 3 inși destul de repede. Nu-mi venea să cred. Mă scurgeam din picioare, trebuia să intrăm în sală, el era cu 4 prieteni în timp ce eu eram singură și tot lui îi era rău!!!

M-a întrebat avocata mea și avocatul lui din oficiu dacă are probleme de sănătate. Zic:

– N-are nici pe dracu, cred că vrea să vadă ce tensiune are.

Tremuram ca varga. Mă uitam cu coada ochiului la actele pregătite de avocată și am observat că am o hârtie pe care era scris Loredana în loc de Florentina. Hmm. I-am spus. Ea tot încerca să mă liniștească, o să fie ok, n-are ăla curaj să facă nimic, alea-alea. O ascultam, dădeam din cap că am înțeles, căutam scăpare în jur, iar inima îmi bubuia în tâmple de zici că-și făcuse loc acolo.

Dacă a auzit că îi e rău pârâtului, judecătoarea a luat alt caz. Muream pe picioare că nici nu mai aveam unde să stau și m-aș fi făcut una cu peretele ăla de lemn ca să pot sta dreaptă.

– Te rog frumos, potolește-te. Tâmpitul ăsta cheamă salvarea că îi vine rău și tu mori aici?! Stai liniștită, fii bărbată!

– Nu pot.

– De ce?

– Că nu mă cheamă Zoe. Mă cheamă Loredana mai nou.

A izbucnit în râs și m-a certat cu indulgență că îmi arde de poante în condițiile în care genunchii mei erau ca mămăliga fierbinte. M-a luat pe la etaj, să nu mai văd circul bestiei.

În instanță a fost scurt pe doi ce voiam eu: ordin de protecție pentru mine și fata mea pentru că este violent conform altor dosare neterminate și a pumnilor pe care mi i-am luat în timp ce urla că sunt obligată să fiu o familie cu el și cu fata mea majoră.

La el n-a mai fost scurt pe doi. A zis că are 2 martori, unul din ei nu știu din ce motive a renunțat între timp.

Celălalt nu. A fost întrebat ce știe, nu știa nimic. A fost întrebat de ce a venit ca martor.

– Păi… că m-a rugat pârâtul.

– Ca să declari ce? Nu știa, o dădea prin porumb.

– Ce fel de om e inculpatul?

Sportiv, băiat bun.

– Și reclamanta?

– E o fire calmă…

Era un soi de pasărea pe limba ei piere, că n-a înțeles nimeni de ce a venit ca martor.

La final, dacă are pârâtul ceva de adăugat.

– Păi că noi ne știm de 23 de ani și tot încercăm să fim împreună, dar n-am reușit pentru că mă-sa e sonată și nu era de acord, și nici tac-su, că adevărul este că uitați-vă și dvs cum arăt, dar să știți că noi n-am renunțat niciodată la ideea de a fi împreună…

– Scurtați povestea, vă rog.

Aici s-a fâstâcit, n-a mai știut să zică decât că da, m-a bătut, dar că l-am provocat eu și că nici n-are sens un ordin de protecție, că oricum el nu mai vorbește cu mine de 2 săptămâni (de fapt nu mai vorbesc eu cu el!)

A rămas în pronunțare. Adică se decide dacă ordin sau nu,  undeva până miercurea viitoare.

Eu, disperată către avocată:

– Cum dracu plec?!

– Stați liniștită, mergeți cu mine, vă las undeva pe drum…

M-a luat pe alte holuri, spre altă ieșire, poate mă liniștesc. S-a oprit la un tonomat de-ăla de brezăi crănțănicioase.

-Vreți o apă, un suc?…

– NIMIC. Dacă găsiți vreun pachet de țigări pe acolo, da….

Erau mai bine de 3 ore de stat cu mațele și sufletul la gură.

Când am ieșit cu ea afară, i-a văzut câțiva metri mai încolo, în dreapta clădirii pe el și prietenii lui.

– Hai la stânga!

Am mers alături de ea, îmi spunea că mergem împreună până nu știu unde, că ….

Am mai făcut o dată stânga și am văzut un taxi liber pe cheiul Dâmboviței.

– Eu mă arunc în ăsta, la revedere, mulțumesc mult!

În timp ce țipam la ea alergam deja către taxi, am deschis repede ușa, m-am aruncat culcat pe bancheta din spate și am bălmăjit către om:

– Încuiați ușile!

– Doamnă, vă e rău?

– Nu, sunt urmărită!

– De poliție?

– Nu, de un dobitoc și 4 prieteni de-ai lui.

Omul a închis cuminte ușile și a încercat să mă calmeze:

– Stați liniștită, nu văd pe nimeni. Unde vă duc?

– La Unirii.

– Doamnă, suntem la Unirii.

– Bine, mergeți înainte!

– Unde înainte?

Habar n-aveam. Cred că i-am zis vreo 3 bulevarde până m-am hotărât la o instituție publică aglomerată. În timpul ăsta am sunat la centru să se asigure că avocata e ok, iar taximetristul a luat-o numai prin aglomerație și pe unde erau echipaje de poliție, așa cum îmi doream eu. Mă întreba dacă știu vreo mașină cu numărul nu știu care, ceva ce i se părea și lui suspect.

L-am rugat să mă lase lângă un liceu de unde am văzut că ieșeau copiii de la școală.

-Sănătate, doamnă, aveți grijă de dumneavoastră, nu vreau să vă văd la știri!

M-am băgat printre liceeni, apoi m-am scurs printre ziduri. Am intrat într-un magazin unde am cerut un pachet de țigări.

– Doamnă, sunteți bine?

– Nu, sunt urmărită de o bestie. Lăsați-mă să respir un pic

– Stați liniștită! Of, că nu le mai pune dracului brățări o dată, să îi monitorizeze ca pe jigodii.

– Mda, ar fi minunat….numai că nici nu cred că s-ar găsi brățări pe măsura bestiei ăsteia, că nici cătușele nu-l încap, atât e de animal!

A râs.

Când am ajuns la adăpost m-am umflat de plâns.

Și am mulțumit cerului că sunt la adăpost.

 

 

7 thoughts on “După violență (15)

  1. Evdite

    Ma bucur in fiecare zi cand vad ca postezi. Te urmaresc zilnic sa vad ca ai postat. Nu ne cunoastem, nu ma stii si nu te stiu. Dar ai trecut prin atata rau, ca pur si simpla ta prezenta vie, scrisa, ma bucura. Ai o carte cu povesti inauntrul tau. Unele sunt abominabile. Altele sunt de-a dreptul “caragialenice”. Te admir si vreau sa iti sar in ajutor, totul in acelasi timp. Este o impletire de admiratie pentru cum scrii, satisfactie pentru cum ai razbit, “prietenie” pentru spiritul care nu se lasa, inima pentru ca inca mai poti sa ii vezi pe altii. Nu am cum sa iti fiu alaturi in nici un fel, esti prea departe, si situatia este mult prea complexa. Dar iti sunt alaturi in gand, si in unele zile ma trezesc si imi doresc sa iti fie bine. Sa mai scrii, Om.

    Reply
  2. Roxana

    Subscriu şi eu la cele scrise de Evdite. Si eu aştept cu nerăbdare să te citesc din aceleaşi motive. Sper din suflet ca viaţa asta pe fugă şi cu sufletul la gură să devină mai uşoară, să se schimbe în bine pentru tine. Şi cred în continuare că vei reuşi să scrii şi să publici. Numai bine!

    Reply
  3. Mihaela

    Adaug si eu, desi nu ne cunoastem. Ma bucur ca s-a terminat cu bine si incercarea asta. 🙂

    Reply
  4. Stanuța

    Respiră, fată dragă! E posibil ca bestia să nu se fi asteptat să iei măsuri sau să duci asa ceva până la capăt… Scoate-l din mintea ta, așa cum încerci să-l scoți din viață…
    Să crezi că poți , da?
    Te știu doar din scris ș-ți țin pumnii să scapi cu bine din asta..,

    Reply

Leave a Reply to mixy Cancel reply

Your email address will not be published.