animale de casa

Au fost vremuri când i-aș fi luat o lamă și i-aș fi crescut-o pe balcon. Un ursuleț care când ar fi crescut i l-aș fi pus într-o cușcă în uscătorie. Îi era atât de rău și atâta îmi doream să iasă din starea aia, încât aș fi luat orice animal de dragul ei. De ponei nu-ți mai spun, m-am interesat de prețul cailor fără să iau în calcul unde l-aș fi parcat printre mașinile de pe alee.

După ce treceau episoadele de criză, reveneam la realitate, aia în care știi ce înseamnă să crești animale în apartament, ce presupune, bani, atenție, sănătate, grijă, curățenie .

Am crezut că dacă a crescut, i s-a mai ostoit pofta de crescut pet-uri. Aș! Ți-ai găsit! Pare că se cronicizează.

– Ooooo! Maaaamiiii!…. Uite ce cățeluuușșș!

– Nu mă interesează.

– Nici măcar pisicuțul ăsta?

– Caca, pipi, pute, păr…Nu.

– Nici măcar un papagal?

– Prosoape pe colivie peste noapte ca să nu chirăie la primele raze ale dimineții, curățenie zilnic…Nu.

– O salamadră, un șoricel, ceva?

– Nuuuuu!!!

– Băi, mami, tot încerc să nu intri mâine-poimâine în depresia sindromului cuibului gol și tu nu colaborezi deloc.

Practic avem discuțiile cu vietățile în casă de când o cunosc. Aveam  câini în casă și îl voia pe al treilea.

Aveam câine și pisică în casă și mai lipsea ceva.

Aveam câine și papagal în casă și, fantastic! Tot mai mergea să avem ceva!

 

Îmi dă recent un mesaj pe telefon, când eram la muncă.

– Vezi că am cumpărat un pui, m-aș bucura dacă mi l-ai deconta diseară, că am rămas fără bani.

Am sărit cât prăjina și am răspuns nervoasă:

– Nu decontez nimic! Mănâncă-l cu fulgi cu tot!

– Băi, mami, ce-ai?

– Nici să nu te aud!

 

– Băi mami, dar de când am devenit vegetarieni și n-am voie să mănânc un pui?!

– Ah, pui de-ăla mort? Scuză-mă!….