Cât îi pomenesc, ei trăiesc

By | 2021-08-24

Văd  cum cresc cazurile de covid și parcă văd o clepsidră trântită cu curul sus în fața mea care s-a apucat să-mi numere grăunțele de libertate la final de vară.

Mă pierd un pic în timp și îmi aduc aminte când stăteam la mama în curte, pe seară, și-l auzeam pe vecinul de vizavi care e același soi care a fost tataie: nebun când e beat, pâinea lui Dumnezeu când e treaz. Și îl întreba nepotă-su de toate alea: Tataie, da ce crezi? Tataie, da ce zici?

Tataie avea câte un cuvânt bun de spus pentru fiecare întrebare.

Și îmi aduc aminte de tataie al meu. Mamaie a suferit cu el, mama mea și frații ei la fel.

Eu, în afară de gardurile pe care le-am sărit în urma lui mamaie, practic nu mi-a zis/ făcut nimic la beție. Treaz cât era, m-a învățat tot ce e bun pe lume. M-a învățat la pas, cu răbdare. Mergând pe lângă el și povestindu-mi, cum cresc plantele, copacii, copiii, animalele. Era fericit în preajma lor și provestea cu dragoste despre ele. Mi-e drag și dor de el când mi-l aduc aminte așa. Nimeni nu mi-a povestit natura cum a făcut-o el. Nimeni, nicio femeie din lumea asta nu mi-a arătat plantele bune, bălăriile sau florile așa cum a făcut-o el.

Acum, că mi-am adus aminte de el și știu cât de răniți au fost ăștialalți după bețiile lui și cu ce sechele au rămas, îmi aduc aminte și de blândețea și calmul lui tata, un om bun de-adevăratelea, om pe care nu s-a supărat vreodată nimeni și pe care fata mea îl plânge încă de parcă ar fi fost tatăl ei. Se fac șapte ani de când a murit, ea încă îl caută și îi e dor de el. Nu spun cât mi-e mie, că nu știu cât mi-a fost tată, dar prieten adevărat chiar a fost! Că a știut sau n-a știut ce reacție să aibă, nu m-a lăsat niciodată cu vreun gust amar.

Și mă gândesc cu drag și dor la ei stând în fața casei, pe înserate și fumând. Aproape că o simt pe mamaie în stânga mea, pe buturugă, moșmondind vreun ciorap, curățând la mere căzute să le pună la boască sau împletind căpățâni de usturoi. Mamaie tace, nu mă tulbură o vreme, mă lasă în pace… mă mai lasă…. și-odată îmi spulberă gândurile și-mi arată:

– Uite la păsărica aia ce deșteaptă e, cum muncește să își facă cuibușorul ei.

Ridic ochii și chiar văd pasărea asudând în dreptul ei.

O dată cu strădania păsării, toate gândurile mele se topesc undeva…. mult timp în urmă.

Băi, ce talent avea mamaie să mă facă să văd ceva mișto când toate erau praf!

Uof!

3 thoughts on “Cât îi pomenesc, ei trăiesc

  1. Felicia

    total de acord cu tine….mereu am gandit ca adevarata pedeapsa pentru cei ce ne-au ranit va fi uitarea……cine nu e uitat traieste vesnic!
    te imbratisez!!!

    Reply
  2. Roxana

    Subscriu! Cum îl descrii pe tatăl tău parcă îl văd în faţa ochilor pe tata. A fost uimitor de bun şi drept, extraordinar de inteligent şi chiar după ce s-a imbolnăvit în ultimii ani de Alzheimer a fost cel mai bun şi omenos om posibil. Le respecta şi se purta frumos cu doamnele care aveau grijă de el şi pe noi ne primea cu zâmbetul pe buze mereu, A trăit atât cât s-a putut şi m-am bucurat că atunci când a murit încă ne cunoştea deşi uitase restul. A trecut relativ puţin timp de când a murit, abia în decembrie se face anul, dar câteodată mi se pare că a murit demult, înainte de mama. Dar ştiu amândoi s-ar bucura de tot ceea ce realizăm, de faptul că suntem bine, de faptul că ne trăim frumos viaţa. Mă uit în jur şi mă aştept să îi văd în spatele meu zâmbindu-mi. Îmi lipseşte mama cu comentariile ei pertinente pe blog şi parcă de atunci nu prea mai pot scrie decât rar. Mă bucur să te citesc chiar dacă nu am intotdeauna timp să scriu ceva. Odihnească-i Dumnezeu în pace pe toţi ai noştri şi pe noi să ne ajute să ne trăim cu drag viaţa.

    Reply
    1. mixy Post author

      Doamne-ajută, să ţi se împlinească urările!

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *