Și caleașca s-a făcut dovleac

By | 2021-08-25

Însumând câte vociferări (urlete, nu e cazul să pomenim cretini aici) am primit de-a lungul vieții mele vizavi de stilul meu de a conduce, am ajuns la vârsta la care nu numai că le dau flit, dar nici măcar nu mai aud. Face bine la mansardă să îți vezi de treabă. Eu dacă mă sui în mașina altora, îmi asum că m-am urcat acolo și mă las pe mâna lor (cel mai crunt a fost cu un uberist care după ce că lua toate semafoarele pe roșu, stătea și foarte aproape de cei din stânga lui. De vreo două ori chiar am zis că gata! Trebuie să fie gaură pe portiera stângă. Bine că n-a fost!).

Nu mă dau mare, nu cred că conduc bine. Merg. Nu mi-e teamă, ba dimpotrivă, chiar îmi place. La câte tomberoane am condus, dacă dau de o mașină nouă nu știu ce să fac cu ea, pentru mine e avion. În rest, pentru  mine mașina e făcută să mă ducă din punctul A în punctul B și încerc să fac asta fără să enervez pe nimeni și să încerc să nu mă enervez eu, practic destul de des bun-simțul în trafic. Ca să înțelegi, sunt omul care dă semnal la fiecare schimbare a direcției de sens (am observat că sunt orașe unde nu se practică treaba asta) chiar dacă drumul e gol și nu sunt decât eu pe el, zic să nu-mi pierd antrenamentul. Mă uit în spate înainte să pun frână, ca să știu cât de lent sau tare frânez și să știe și ăla din spate.

Nu sunt prințesă să țip că am fost dusă ca sacul de cartofi, că n-a stat bine șoferul pe dreapta sau pe stânga, că n-a pus bine frână, că ascultă muzică nu știu de care în mașină, că are aerul condiționat dat prea încet sau prea tare. Dacă nu e ceva din cale-afară supărător, nu enervez șoferul.

Zic asta, pentru că pe mine alții au încercat să mă enerveze. Acum dacă am timp, îmi aduc aminte de toate alea, de toți care au pus umărul să mă enerveze vreodată cât am stat la volan. În afară de țipete, la orice altceva – zic eu – că am rezistat cu stoicism. Nici nu i-am tras pe dreapta, nici nu i-am dat dracului.

Spun că am timp pentru că recent s-a înfipt un puști în curul meu. N-am trăit în viața mea un accident, habar n-aveam cum e. Zgomotul ăla de tablă spartă, ruptă, scrâșnit de roți, frână cu toată ființa și toate organele din dotare să nu te ciocnești mai departe, să nu faci carambol pe șosea. Să n-ai timp să stai scurtcircuitat din cauza șocului, ci să trebuiască să iei decizii. Să suni o poliție care apare și dă din umeri, că nu sunt victime. Degajați, vă rog. Doar câțiva motocicliști au oprit și, omenoși din cale afară ne-au ajutat cu vorba și cu fapta. Jos pălăria!

Puștiul s-a dat jos din mașină cu mâinile ridicate declarând sus și tare: sunt vinovat!

Era la al 3-lea accident în doi ani de zile, știa să deseneze o amiabilă.

Eu nu știam nici formularul.

Un copil mai mic decât copilul meu conduce ca un cretin pe drumuri.

Compania de asigurări își ia dosare la rând din urmă cu două luni, îți dai seama cât aștept până îmi vine rândul.

Și… da, caleașca s-a făcut dovleac. Dacă am avut vreodată prințese în mașină, acum vor merge per-pedes.

Abia când l-am auzit pe al meu că-mi spune:

– Și zi așa, îți place să ți-o tragă ăștia mici în spate! Își place Gerovital, huh?

M-a luat în brațe și-am râs și-am plâns în aceeași hohotire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *