de ce nu mai vreau coteţ

Acum 8 ani de zile, pe vremea când trăia tataie şi erau inundaţii prin Ro, a făcut mama o creditare meseriaşă la care ne-am adus aportul, ca să facem un pic de ordine în curte la mamaie, pentru că era o nebunie de mizerie şi putregai acolo.

Luam zile de concediu pe apucate, legate cu week-end-uri, să avem timp să muncim. Redau aici o mică parte din aceste jurnale de vacanţă, pentru că văd că iar li se pune pata să mute găinile mai în spate, nu le mai place unde l-am făcut acum 8 ani!. Am ridicat atunci coteţ cât nu e camera lui mamaie, beton, lemn, cuibare, căldurică, lux galinaceu, nu alta! Acum s-au trezit că e prea aproape de casă şi vine mirosul peste nasurile lor simandicoase. Să vă explic şi vouă de ce nu-mi convine şi de ce n-o să mişc un pai dacă se apucă de alt coteţ (şi să nu cumva să uit şi să mă răzgândesc!) :

ziua 1, miercuri

De mila părinţilor mei…

Am luat 3 zile de concediu acum, ca să pot merge la ţară cu părinţii şi cu Mixu, să terminăm ce am început week-end-ul trecut. Adică atunci am dărâmat porumbarul şi coteţul de porci (făcute din scânduri sau coji de copac rupte, smulse), şi ne-am apucat să facem coteţ zdravăn de găini. Tataie a urlat atunci că i-am dărâmat averea. Adevărul e că avea dreptate, că din 2 ciocane s-a dus dracu la pământ.

Plecăm mâine la mamaie, pentru că azi e târziu şi plouă, ne ocupăm de alte treburi administrative.

Plouă frumos afară. Parcă e vară. Toarnă întruna. Îmi place ploaia.

Ziua 2 – joi

Este ora 9 şi suntem deja în poartă la mamaie. Nu mai plouă de vreun sfert de oră. Când văd amândoi câinii dezlegaţi, la poartă, să-mi vină rău şi mai multe nu! Mă gândesc că ăia bătrâni au murit sau oricum e ceva rău că la câtă ploaie e afară şi apă în vie, nu pot să mă gândesc decât la rău. În fine ! Mă lămuresc că nu e decât închipuirea mea.

Ne apucăm de sudat prin ploaie. Adică eu ţin umbrela şi-l slugăresc pe Mixu. El nu se poate mişsca mai mult de un metru pătrat din cauza tonajului.

Bineînţeles că suntem uzi şi-n gaura curului de atâta ploaie. Ne curentăm ca dracii, dar ne mângâiem cu gândul că scăpăm de reumatism.

Instalaţia de lumină se prăjeşte de la atâta apă. Arată ca artificiile primarului „care este”. Mai pe seară ne potolim şi ne culcăm. Stabilim că mai stăm o zi, poate stă şi ploaia.

Înainte chiar îmi plăcea ploaia.

Noaptea mă trezesc şi-o iau de nebună prin vie, pentru că mi se pare că aud cherlăitul singurului căţel care rămăsese viu, nemâncat de nenorocita aia de mă-sa până să vină puhoiul. Îmi dau seama că de fapt e câinele unuia de la vreo 3 case mai încolo, care plânge că e bătrân şi vrea să moară.

Mă întorc degerată în casă şi nu mai povestesc nimănui expediţia mea, să nu râdă de mine.

Ziua 3 – vineri

Ploaia n-a stat. Raţele vecinului s-au înecat în bălţile din curte, probabil până acum erau obişnuite să înoate doar în propria spârcâială.

Începe să mă enerveze şi gârla din vie şi noroiul în care intri la propriu până aproape de genunchi. Şi iar muncă prin ploaie ca nebunii, cu toate aparatele şi prizele afară. Pentru că toate schimburile sunt ude şi foarte murdare, am pus-o pe mamaie să facă focul să mai uscăm din ele. Nu le putem spăla, nu s-ar usca niciodată. Puţul e plin de apă şi noroi. Ne spălăm pe mâini cu apă de ploaie sau cu apa din gropi şi şanţuri.

Spălăm vasele cu apa luată de la vecini care au hidrofor.

Spre seară îi intră lui Mixu un piron ruginit în talpă, de ne sperie pe toţi. În exterior nu se vede decât înţepătura.

Tata se gândeşte serios să facă o barcă în care să se-arunce cu nevastă-sa şi alte orătănii din curte (un cocoş şi o găină… câinele şi căţeaua… ) … se vede Noe.

Seara mă vede tataie cu un tampon în mână şi are impresia că i-am furat din compresele lui sterile să-i pun lui Mixu în talpă. Îi explic că la zgaiba aia n-am ce să-i pun lui Mixu, îi spun că eu am probleme, dar n-am cu cine să mă înţeleg,  a luat-o razna că ne batem joc de el şi de durerea lui şi începe şi ne înjură pe toţi la rând, mai cu seamă pe mamaie. Îmi iau şi eu durerea de ovare şi plec la culcare.

Peste două ore mă trezesc din somn plângând de usturime de ochi. M-a prins flama. Acum ştiu cum e. E rău. Mă spăl cu apa care se scurge de streaşina casei.

Week-end-sâmbătă

Bem cafeaua pe fundal de înjurături. Nu i-au trecut crizele lui tataie. De fapt, aşa olog cum e, varsă spume în cascade şi parcă din ce în ce mai spumoase. La un moment dat sare de la el din pat, într-un picior, direct peste mamaie, cu toiagul în mână, să dea în ea. Nu ştiu ce au de împărţit, dar mă uit la Mixu care-i priveşte din prag:

– Ajută-mă, mă!
– Hai, fată, că eşti voinică , am încredere în tine!

Mă opintesc din greu şi reuşesc să-i despart, în timp ce Mixu doar urmăreşte să nu se denatureze lucrurile. De parcă şi-aşa ar fi roz !

Pentru că nu mai avem materiale, se hotărăsc Mixu şi mama să plece la cumpărături. Balastrul de la poartă oricum e în şanţ sau în curte la vecina. 400 de roni daţi pe apa sâmbetei de care pomeneam în subtitlu.

Normal că încă plouă. Din când în când se mai odihneşte cerul câte 5-10 minute. Parcă ar avea contracţii, aşa toarnă.

Maşina nu porneşte din cauza excesului de umiditate şi a faptului că are roţile până la jumate în noroi. Cerem un redresor de la un vecin. Stă bateria pe redresor ore întregi. Încearcă s-o pornească. Aiurea!

Hotărâm că trebuie trasă. Între timp vine Piticu, un prieten de-al lui Mixu. Mixu se enervează de-a binelea când îl vede aşa curat şi parfumat, i-ar da un şut să-l trimită cu roţile-n sus în noroi. Îi trece însă, când îşi dă seama că se scarpină cu o viespe pe sub nădragi şi nu ştie cum dracu s-o omoare fără să rămână-n chiloţi, să-l vadă lumea strânsă la poartă.

Piticul opreşte un camion pe drum şi-l roagă să ne tragă din noroi. Camionul vine şi se opreşte cu o roată direct în şanţul plin ochi de apă. Ne opintim şi încercăm să-l împingem cu mâinile goale să-l scoatem afară. Nu ţine vrăjeala, a rămas camionul în şanţ. Ghinionul se ţine scai de noi. Şi plouă de parcă ar fi perdea de fum. Că nu mai ploase de mult !

Nenea de pe camion îşi cheamă un coleg cu camion să-l scoată de acolo. Colegu’ râde de moare fiindcă nu-i vine să creadă că ditai camionul a rămas în şanţ. Se lămureşte că într-adevăr aşa e şi vine să-l scoată.

La prima încercare se rupe şufa şi cade la picioarele lui mamaie. Mă umflă plânsul şi strig la Dumnezeu să nu mai stea cu spatele la noi. Nu mai pot, simt că albesc. Mă uit la ăştia ai mei şi văd aceeaşi dulce disperare în ochii lor. Neputinţă? Blesteme?

La a doua încercare camionul iese. Răsuflă şi lumea strânsă pe drum ca la urs.

Tot plouă.

Camionul proaspăt ieşit din şanţ încearcă să ne scoată şi pe noi din rahat. Se rupe şufa o dată. Se rupe şi a doua oară. Deja mă gândesc că ar trebui să-i chemăm pe-ăia de la ştiri să iasă nişte alea trăsnet. Sau pe preafericitul să ne mai spele de păcate, pentru că se vede treaba că ploaia n-a reuşit.

Câteodată ne uităm unul la altul şi râdem. Avem şi de ce. Suntem jalnici, urâţi ca dracu’ şi ghinionişti pân’ la Dumnezeu. Cum era proverbul ăla gruzin?… „Dacă ar ploua cu supă şi toată lumea ae avea linguri, noi am avea furculiţe”… Cam aşa şi cu noi.

Renunţăm şi-l trimitem pe nenea cu camionul la ale lui. Mixu se apucă să sudeze o şufă din fier beton ca să ţină.Pe la  mijlocul operaţiei apare Piticul cu mamaie şi un tractor.

Toată lumea se grăbeşte, Mixu lasă şufa jos şi ia frânghia pe care i-o pune tractoristul în mână.

Maşina iese. Aud suspine zgomotoase de uşurare, ca aplauzele de pe stadion. Tractoristul pleacă şi vine un nene mecanic şi-ncepe să caute maşina de bube şi să-şi dea cu părerea.

Vecinii strânşi pe drum intră în case. Sunt uzi leoarcă de atâta stat.

Mamaie moare. Cel puţin aşa susţine. Îi explic că nu-i momentul să leşine sau să moară, că sunt plină de nervi. Mă ascultă, ia două medicamente şi se pune miraculos pe picioare.

Afurisită ploaie ! Încep s-o înjur cu mama ei cu tot ! Vreau acasă. Mixu zice că nu, să mai stăm o zi. Păi nu mai am tampoane!!!

Bine, mai accept o zi.

Week-end-duminică

Ne trezim cu noaptea în cap şi nu se hotărăşte niciunul să intre în bucătărie să facă o cafea, din cauza ologului de tataie. Eu îl rog pe tata, tata o trimite pe mama, mama se uită la Mixu, ăsta îmi face mie semne: „Hai, curaj!” şi uite cum se duce ăla mic şi prost(adică eu). O iau tiptil pe lângă patul lui tataie, ajung în bucătărie, pun un ibric pe foc şi arunc cafea în el cât văd cu ochii şi câtă găsesc în cutie. Aştept să fiarbă, după care plec cu ibricul de cafea şi cu ce mai văd prin bucătărie: borcanul de orez, ăla de cafea, de zahăr, nişte usturoi, să fiu sigură că nu mai intru acolo pentru nimic. Am ieşit cu buzunarele pline, ca la Crăciun.

Ăştialalţi se bucură când mă văd, dar le trece repede când gustă cafeaua nasoală făcută din ochi.

După o sptămână de întuneric şi ploaie, a apărut în sfârşit un soare rahitic de după nori.Ne bucurăm ca proştii. Înainte de cocediul ăsta nu puteam să sufăr soarele. M-am răzgândit. Avem nevoie de lumină.

Fata mea se plictiseşte pe unde ştie şi ea mai bine.  Se încuie în casă şi mă pune să spun parola aia inexistentă ca să-mi dea drumul. O păcălesc cu ciubucuri şi reuşesc să intru.

Coteţul e aproape gata. Lipsă materiale, restul data viitoare. S-a făcut noapte. Ne schimbăm în viteză, strângem boarfele murdare şi ne împachetăm fericiţi de plecare de parcă am fugi dintr-o zonă cu holeră.

Înainte de plecare mă vede fi-mea în haine curate:”Doamne,ce frumoasă eşti mami!”…

În maşină începem să ne simţim trupurile ca nişte răni. Ne gândim serios la convalescenţa care urmează.

 

Şi-acum să fac altul ?!?!