Pornisem să cumpăr chestii pentru diverse reparații și de nervi că n-am găsit, am intrat în hipermarket să iau pâine și ceva fructe, treabă care m-a ușurat de vreo 200 lei fără prea mult efort, dar care mi-a umplut sacoșa de multe kilograme de detergenți – că dacă tot eram la cumpărături?!
Efortul adevărat a intervenit afară, unde sacoșa grea pe care de regulă o arunc pe umărul pe care îl folosesc pe post de catâr, mă cam dezechilibra prin zloata de pe jos, pentru că în București când ninge / plouă,e feerie doar pe sus, pe jos însă…dezastru. Mi-aș dori să fiu Moise și să crăcănez apele mizerabile de la marginea trotuarelor, dar dacă n-a fost să fie și nu m-au făcut ai mei băiat? Poate aveam o șansă, așa…
Mă simțeam obosită după o altă noapte de vise tâmpite care îmi desenează cearcăne până în hipotalamus, sacoșa mi se părea ireal de grea și îmi venea s-o las pe marginea drumului, așadar am concluzionat eu că poate ar fi nimerit să folosesc maxi-taxi-ul ăla pus la dispoziție de hipermarket.
Zis și făcut.
– Domniță, dar să știți că pornim peste un sfert de oră…
– Nu e panică, nu mă grăbesc.
M-am așezat pe un scaun stingher, mi-am priponit sacoșa să nu blochez culoarul, iar ghetele aproape că mi le-am pus pe sacoșă. Am zis să scrollez pe facebook să treacă timpul. N-am reușit.
Perdelele mizerabile atârnate pe lateralele microbuzului, frigul din interior și apa care șuroia din plafonieră aproape pe maneta de viteze de lângă șofer, mocirla de pe jos și glumele de autobază din jur m-au smuls cumva din încântarea ante-sărbători postată pe facebook, înfigându-mă în realitate.
Două doamne îmbrăcate cenușiu și cu căciuli de lână trase până spre sprâncene conversau în spate niște rețetă de cozonaci făcut “cu făină bună, e 20 de bani mai mult kilogramul, dar merită, iese pufos!”
Doi domni îmbrăcați în geci ieftine, de-alea de pe la tarabe, povesteau prin ce țări au lucrat și unde li s-a părut traiul mai bun. “Afară e alfel, domnule! “
Am auzit de atâtea ori propoziția asta, de parcă la români granița statului e granița cu raiul.
Mă simțeam coborâtă din alt univers printre ei, cu toate că sunt la un pas lateral distanță, spre facebook.
Am fost mereu adepta mersului pe jos, dar la un moment dat am ajuns să îmi păstrez adeziunea de nevoie, atunci când am realizat că nu sunt în stare financiar să circul cu autoturism propriu prin capitală.
Microbuzul a pornit scârțâind din toate încheieturile. O femeie s-a ridicat să-și facă drum spre ușă, iar domnul de lângă ea s-a zbârlit instant:
– Aoleu!…
Femeia s-a întors bălăbănind în aer pungile de cumpărături de care se ținea:
– V-am lovit?
– Nu, nu! Doamne ferește! Mergeți liniștită! Doar că nu mi-am dat seama că-mi țineați de cald aici, lângă umărul meu!
M-am ridicat și eu înaintea stației mele și m-am dezechilibrat nițel cu sacoșa în mână. Un nene mi-a sprijinit sacoșa să nu cad cu ea.
– Vă ajut?
– Mulțumesc frumos, cred că mă descurc.
Am coborât cu viteza unui moș bătrân, iar șoferul mi-a urat o zi plăcută. I-am mulțumit și i-am urat la fel, am închis ușa microbuzului, iar următorul pas mi s-a înecat până la gleznă în apa mizerabilă de lângă trotuar. Am tras un rânjet înaintând prin zloată:
– O da, draga mea! Este cu adevărat o zi plăcută!